Milan și Mario – poveste de după război

Hubert Burda Media

Am avut privilegiul de a ajuta la deschiderea a două sucursale Hubert Burda Media, atât în Serbia, cât și în Croația, în perioada 2001-2004. Acest lucru m-a făcut să intru în contact cu oameni normali, ca noi, care erau însă încă afectați de războiul dintre cele două țări. Pe unii i-am angajat, alții m-au dezamăgit, pentru unii am susținut sesiuni de training, iar altora doar le-am ascultat poveștile.

Atmosfera era una plăcută, echipele tinere, iar angajații entuziaști. Totuși simțeam (mai ales în Serbia) influența vechiului regim printr-o atitudine ceva mai distantă față de nou și de străini. Întotdeauna am folosit exemplul următor pentru a le înțelege reticența: cum ar fi fost să vină un albanez într-o firmă românească și să le explice românilor atotștiutori cum stau lucrurile. Cam așa am fost privit eu la început, ca românul care, paradoxal, este specialist, nu bișnițar și de la care trebuie să învețe diverse lucruri, trecând peste mândria proprie. După ce acest obstacol a fost înlăturat le-am câștigat încrederea și respectul și am început să văd fața tristă a lor, de victime ale unui război tâmpit, în care mulți dintre ei își pierduseră rude.

De curând Mara a publicat o poveste impresionantă ce avea legătură cu războiul palestiniano-israelian. Așa mi-am adus aminte de modul în care traversam granița Serbia – Croația în 2002.

Milan era șoferul care mă aducea din aeroportul de la Timișoara cu mașina până în Belgrad și retur. Eram deja prieteni, făcusem zeci de drumuri împreună, așa am auzit o sumedenie de povești de la el, de la pățanii ale diplomaților americani care mergeau la curve și erau șantajați după, până la efectele instaurării stării de necesitate asupra agențiilor de turism după asasinarea premierului Zoran Gingic.

Într-o zi nu am putut pleca cu mașina mea înspre Zagreb, așa că l-am sunat pe Milan. Știam că nu acceptă să intre pe teritoriul croat, dar totuși l-am sunat pentru a-mi oferi o altă soluție în afară de tren. Soluția a fost una foarte interesantă. L-a sunat pe prietenul lui Mario din Zagreb, prieten cu care înainte de război era partener de afaceri la o firmă de taximetrie. Mario a fost de acord să vină până la graniță să mă preia.

Astfel m-am trezit în situația inedită de a traversa târămul nimănui de la graniță pe jos, cu geanta după mine, preț de câteva sute de metri. Vameșii au căscat ochii mari nevăzând nicio mașină la orizont, doar un român îmbrăcat subțire, cu o geantă de laptop pe umăr și pașaportul în mână. Unul dintre ei a scos capul pe gemulețul cutiei în care se aflau și s-a mai uitat o dată neîncrezător. Mi-a ștampilat într-o doară pașaportul aproape plin de ștampile sârbești și s-a întors la partida de table din vama pustie, alungând ca un gând necurat imaginea mea din cap. Sigur visase. Cine întreg la minte trece vama pe jos? Și de ce? Dar asta nu era problema lui.

De partea cealaltă a graniței mă aștepta zâmbind Mario. Un om la fel de prietenos ca și Milan. L-am întrebat ce i-a făcut să se certe. Mi-a răspuns uimit că nu s-au certat niciodată, sunt și vor rămâne prieteni, însă pe tărâm sârbesc el nu va mai călca niciodata, iar Milan pe pământ croat nici atât.

Până în zilele noastre rămâne un mister pentru mine cum au putut fi aduși acei oameni în acea situație tragi-comică. Prieteni care nu se pot vedea niciodată, separați de un zid imaginar, de ideologii, de tristețe, de război și de urmele adânci lăsate de acesta…